Bulina roșie

Trec de câțiva ani pe la Timpuri Noi. Între două poduri peste Dâmboviță, între Timpuri Noi și Mihai Bravu, s-a căscat o vale la capetele căreia se construiește. Într-o parte s-a ridicat deja un complex rezidențial după ultima modă în care omul orașului se duce să se ascundă de vacarmul pe care îl urăște la Capitală. La capătul celălalt se curăță pământul, se sapă pământul și se toarnă beton peste fantoma unei uzine care, ironic acum, era numită “timpuri noi”.

M-am uitat luni bune în lungul Dâmboviței și am văzut complexul rezidențial. Este curat de buline roșii, are pereți subțiri care compensează obrazul gros al vecinului și stă la marginea unei delte improvizate în care și-au găsit casă animale, bălării și oameni. Oamenii sunt tot români, cetățeni ai țării, care trăiesc departe de vacarmul orașului într-o vale din care nu se văd nici timpurile noi, nici viitorul următorilor cinci ani.

Complexul Asmita Gardens vazut de la Timpuri Noi

Cu ochii am ajuns la Mihai Bravu și cu piciorul am ajuns la Dristor, undeva între blocuri, departe de vacarmul orașului. L-am revizitat recent și l-am găsit la fel de jovial, amuzant și deștept. A îmbătrânit mai mult, pielea îi atârnă mai mult în drept bărbiei, dar în casa lui miroase tot a cafea proaspăt măcinată și proaspăt făcută pe foc. O ții până se ridică, o ridici și repeți pașii de încă două ori, ca un vals al focului și al băuturii care se grăbește să stingă flacăra.

Profesorul meu de meditații dintr-a opta are acum 72 de ani. L-am lăsat în urmă, în mână cu o pungă de culegeri de matematică, la finalul clasei a opta când i-am promis că vom continua meditațiile și în timpul liceului.

M-a primit fără ranchiună, m-a uitat și și-a reamintit de mine. Am îmbătrânit și eu, dar m-am maturizat cât să revin în vizită și să-i cer iertare că nu m-am mai întors când am promis.

Pe calculatorul din sufragerie încă are o bulină roșie. Și-a luat-o pe la mijlocul anilor 2000, când blocul său a primit una. “Nu puteam s-o văd pe cea de pe bloc decât când ieșeam, dar atunci eram prea bolnav să ies zilnic, așa că mi-am luat una să-mi amintească de moarte și că în fiecare zi poate să vină acel cutremur mare”, mi-a explicat el ce-i cu bulina. Blocul are patru etaje și probabil că va cădea la un cutremur, dar el nu îl așteaptă.

De fapt, mi-a zis cândva pe la mijlocul ședințelor de meditații, nu mai așteaptă nimic. Ba chiar s-a bucurat când n-a mai ieșit prea des din casă. I-au lipsit plimbările și soarele de-afară, dar nu i-au lipsit oamenii care mereu așteaptă ceva. Tot de la bulina roșie i se trage. Când i-au pus-o pe bloc, ceilalți locatari se așteptau să fie reparat, să fie întărit, bulina roșie fiind un punct de care muncitorii să țină cont și să vină să-l scoată de-acolo imediat ce locuințele lor sunt în regulă. Nici pe vechii elevi nu-i mai așteaptă.

Toată neașteptarea lui începe de pe la finalul anilor ’90. Aștepta rezultatul titularizării sale la un liceu din București, își făcuse analizele și când aștepta mai cu nerăbdare rezultatul lor și mutarea, a aflat că are diabet și ceva probleme cu inima. De atunci, mi-a mai spus, nu are rost să aștepte moartea, că oricum ar putea să vină pe nepregătite.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

O să îți placă și următoarele:

Ultimul tramvai

Tot ce trebuie să știi despre viață înveți de la balul FJSC

La Jurnalism înveți să minți încă de la primul examen

Author: Răzvan

Share This Post On