Ce am învățat de la “De ce eu?”: Te credeam mai deștept, mai flămând

Am fost să văd poate cel mai mediatizat film românesc al ultimelor șase luni. Nu știu dacă el sau ” Aferim!” este cel mai popular, dar cred că acesta a avut marketing mai consistent. În fine, e la vârf. Filmul, zice-se la final, este inspirat de un caz real cam cum e masturbarea inspirată din sex. Tot acolo ajungi, doar că nu-i chiar așa cum credeai.

Era nevoie de “De ce eu?”, este un “American Sniper” stângaci și care nu știe ce să fie: laudativ la adresa purității adevărului și a justițiarului său îmbrăcat la costum, care frânge inimi de domnițe studente, sau să fie un filtru pus înaintea obiectivului camerei video ca să vezi că, în ciuda purității într-o anumită direcție, rămân munți de reziduuri în celelalte direcții. Filmul nu este însă o biografie, iar inspirația din caz real… ei bine, și emisiuni precum “Trădați în dragoste” sunt inspirate.

Acestea de mai jos sunt niște însemnări care țin locul și de spoilere. Ca la “50 shades of Grey“, dacă ești prea slab de imaginație, dă skip.

“De ce eu?” s-a bucurat de cronici pozitive, în mare parte, dar poate cazul real din care a fost inspirat a cântărit prea mult. Poate mulți vor să vadă în Cristian Panait (Cristian Panduru în film) un justițiar care a luat de rever procurori, corupți, hoți și i-a scuturat prin încăpățânarea sa. O încăpățânare care, s-a văzut în 2002, nu l-a ținut departe și de o sinucidere. Românii vor acest haiduc cu plete în vânt, care ia domnița de mijloc, o saltă pe cal, scoate pistoalele de la brâu și șvaițerizează boieri prea plini în pântec și prea plini de ei.

Din nefericire, nu așa merge viața. E și o replică a lui Panduru, încercând să descrie SRI de atunci, potrivită pentru România, corupție și justiție: este un viespar, nu un monolit. Filmul este ficțiune, poate ar trebui scris la început sau sfârșit, ca oamenii să nu uite că nu se uită la biografii.

Tudor Giurgiu pare un regizor interesant. Nu sunt vreun cunoscător în ale tehnicii, dar mi-a plăcut că filmul său are ceva din David Fincher, de la tonuri la urmărirea cu o cameră aproape robotizată (uneori se mai mișcă) a personajelor, mai ales a lui Panduru. Totuși, scenaristul, regizorul și alții s-au încăpățânat să pună acțiunea în 2002 (trimitere la cazul real).

Ei bine, nu aveam în 2002 următoarele: mașini Logan, magazinele noi din Cișmigiu, operatorul Vodafone, autobuze Mercedes pentru RATB; acestea sunt cele mai evidente, că nu știu prea bine mărcile străine de mașini. În acest oraș de 2010+, Panduru conduce o Dacia 1310. Poate nu pare că România sau Bucureștiul se schimbă mult de la an la an, dar în 10 ani ambele s-au schimbat considerabil. Asta n-a contat la producție, s-a turnat unde au găsit, fără să încerce să evite ceva.

Panduru face sex ca Chuck Norris: dă în femeie ca într-o bucată de carne, ca un justițiar care doar carnal se mai poate elibera, dar nici așa nu merge.

Și mai e ceva cu Tudor Giurgiu. Este ca un comic care face glume mediocre spre bune, dar apoi ține să te întrebe dacă te-ai prins, dacă e bună rău sau bună-bună. Filmează o gărgăriță pe palma lui Panduru și n-are nicio noimă în film, dar trebuie să înțelegi că așa e și Panduru, micuțul printre giganții care îl pot strivi. Apoi, filmează mersul haotic al procurorului prin București, noaptea, în fundal fiind vizibile luminile farurilor și felinarelor, dar câteva minute nu vezi decât ceafa lui (a, și zbuciumul sufletesc, am uitat).

Când face sex, Panduru face sex ca Chuck Norris: dă în femeie ca într-o bucată de carne, ca un justițiar care doar carnal se mai poate elibera, dar nici așa nu merge. Îi și spune Codrea, spre final: când eram ca tine, și eu f*team tot ce prindeam. S-a înțeles, da? E ca ei, face sex ca ei, are vicii ca ei, e flămând ca ei. Doar el nu și-a dat seama încă.

De ce eu - scena cu Cristian Panduru pe terasa

Să te naști sărac nu e vina ta, să rămâi așa e discutabil.

Scena sinuciderii e ca un examen de licență pentru Giurgiu. Adună tot ce a învățat și toarnă pe o terasă toate ideile. Sinucigașul e urmărit cu o cameră ținută în mână, ca și cum te-ai teme că se va omorî, dar nu îl poți opri, se apropie de masa de lângă margine și un porumbel își ia zborul, prevestind sfârșitul. Apoi, se aruncă. Totuși, nu vezi asta. Vezi o perdea care se umflă, vezi locul gol unde a stat, mai vezi același loc, dar de jos, cu cerul albastru și norii albi deasupra, iar la final vezi niște porumbei care mănâncă niște resturi de jos (pomana?). Deși nu-l vezi cum se aruncă, și aveai dubii că s-a sinucis, crezându-l dus până la baie, Tudor Giurgiu ți-l arată peltea pe asfalt.

Sunt și lucruri de plăcut la “De ce eu?”

Lucrurile care mi-au plăcut din film sunt două scene și o replică. “De ce eu?”, întreabă Panduru. “Te vedeam mai deștept, mai flămând”, îi răspunde Codrea. Același Codrea îi prezintă mai devreme copiii lui ca să înțelegi că el nu fură, așa, la oha!, el fură ca să își țină copiii bine, are inimă, nu e un mistreț rău. Scenele sunt cu Dacia lui Panduru pe marginea unui lac, când discută cu un jurnalist, și o turmă de oi urcând pe lângă ea, și cea în care Codrea scoate dintr-un dosar probă după probă în încercarea de a-l fărâmița în fața lui Panduru fix pe Panduru, să-i arate că deși este un procuror cu un potențial imens, are defecte aproape la fel de mari.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

O să îți placă și următoarele:

Am văzut “50 shades of Grey” și iată tot ce te învață

Tot ce trebuie să știi despre viață înveți de la balul FJSC

Cum mi-am pierdut trei ore din viață citind 50 de umbre ale lui nea Prăfuriu

P.S.: Pentru cine caută, aceasta este melodia de la începutul filmului: SPNZRTR de la Robin and the Backstabbers

Author: Răzvan

Share This Post On