Cum am involuat și asta nu e cea mai rea parte

Cea care își asumă (sub pseudonim): Obrăznicătură

S-a întâmplat pe nesimţite, fără pic de durere sau măcar să-i pese, cum nu se întâmplă lucrurile. Li se întâmplă şi celor mai buni, dar din fericire ea nu se numără printre aceia.

Aşa se petrec toate lucrurile rele, sînt semne, dar nu le vezi, fiindcă eşti mult prea orb în a face totul cât mai bine, şi aşa începe, mecanic. Marilena se apucă de scris. Ţîc, Ţîc, Ţîc. Primeşte ordine scurte de la oameni mai proşti decât ea.

De unde ştie că sînt proşti? Îi vede zilnic: scriu agramat, vorbesc stricat şi uneori, dacă îi priveşte suficient de atent, poate vedea cum nu li se mai mişcă rotiţele atunci când se uită în gol şi pare că meditează intens la ceva.

man on a laderÎi vede de cîteva luni bune. La început era într-atât de deranjată de prezenţa lor, încât i se făcea fizic rău. Prima dată era o durere de stomac, atunci când cineva mai uita să lipească un „pe“ de „care“. Icnea scurt. Acum nici „nu se merită“ să le mai facă obsevaţii. Nu, nu! Nu „se mai riscă“!

Asta nu a oprit-o însă să-şi facă prieteni. Marilena e tipa aia de gaşcă, aşa o ştiu toţi. Râde cînd e de rîs şi tace atunci cînd alţii vorbesc. A ajuns să-i înţeleagă pe proştii din jurul său, să le dea o şansă, nu îi mai vede ca fiind chiar atît de proşti. Aşa că, mai trece cu vederea, mai lasă de la ea. Că-n viaţa asta tot cu oameni îţi închei socotelile, nu? Ce, de acum n-o să mai vorbească cu nimeni niciodată doar fiindcă unul mai mănîncă o literă? Vez’ de treabă!

Ţîc, Ţîc, Ţîc. Marilena e mulţumită de mediocritatea care o înconjoară. E într-un cocon de mulţumire. Nu mai vrea nimic cu adevărat, nu mai ţinteşte atât de sus. S-a lăsat modelată de stereotipurile pe care le ura cel mai tare. Îi zice cu „Doamne, ajută!“, îşi strigă şi le răspunde tuturor colegelor cu „fatăh“ şi rîde la glumele de şantier ale bărbaţilor. Obosise în încercarea de-a nu mai observa. Cât poţi să nu clipeşti atunci când îţi flash-uie cineva c-o lanternă în ochi? Răbdarea are un capăt mult prea ascuţit. Acum îi e numai bine aşa, dar mai bine nu.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

Îți recomand și următoarele:

Cea mai bună prima zi de școală e aia în care nu știi nimic

Două momente și schițe din cartier

Totul în viață e să ai ultima tăcere

Author: admin

Share This Post On