Moftul de fotograf – Ghenadie Prisacaru, fotograful „Generației Autoportret“

Urmează un interviu pentru „Moftul de fotograf“, dar este puțin altfel decât până acum. Autoarea a dorit să realizeze un interviu pe larg cu fotograful Ghenadie Prisacaru și să prezinte mai multe dintre pozele acestuia. Acesta e cel mai nou moft de fotograf, cu o mică pauză de la cele cu care ești obișnuit.

Mădălina Moraru

A lăsat în urmă Republica Moldova și a venit în România, însă gîndul i-a rămas și acum la Școala de Film din Moscova, de pe băncile căreia se visa să iasă regizor, și-n nici într-un caz nu s-ar fi gîndit că va face din fotografie o meserie. Ghenadie Prisacaru a colindat lumea și a spus povești cu ajutorul aparatului de fotografiat, pe care l-a avut mereu agățat în jurul gîtului. A ținut jurnale foto din călătoriile pe care le-a făcut până acum. Și n-au fost puține. De la cele 16.000 de apusuri pe care le-a adus acasă, la Botoșani, din Grecia, și din Siberia pînă în inima americană, New York City, Ghenadie a reușit să surprindă mai ales esența locurilor care i-au trecut prin fața lentilelor aparatului de fotografiat: oamenii.

Autoportret - moftul de fotograf cu Ghenadie Prisacaru

Cum a reușit să se „rătăcească“ un fotograf care a colindat jumătate din lume în Botoșani?

În Botoșani am depus actele pentru cetățenie, tot acolo le-am obținut. Mergeam pe stradă, am observat niște antene parabolice pe una dintre clădiri și am intrat. Era sediul unei televiziuni locale. Ca de obicei, aveam în geantă un album de fotografie, un portofoliu, și o casetă cu o lucrare de curs, un film-portret despre un prieten de-al meu, care este sculptor și pictor, și am cerut să stau de vorbă cu directorul. A vizionat caseta pe care aveam filmul, iar de a doua zi deja eram angajat. Așa s-a întîmplat să rămîn. Întîmplarea a făcut ca Botoșaniul să fie cel mai apropiat oraș de casă unde îmi puteam depune actele pentru a obține pașaportul.

Cînd ai pus, pentru prima dată, mînă pe-un aparat de fotografiat și ce te-a făcut să nu te mai „dezlipești“ de el?

Tatăl meu, încă din armată, avea niște aparate de fotografiat, unul dintre ele un „Zorki S‟, iar eu umblam fără voie la el. Mai luam și bătaie, dar tot umblam. Asta se întîmpla iar și iar. Nu aveam voie să pun mîna pe el, fiindcă eu „puteam să-l stric“, nu era un obiect de nasul meu. Cînd a văzut că tot nu mă las, tata și-a luat un alt aparat, iar eu am început să am acces la el.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Unul dintre cei mai buni prieteni ai săi avea un cerc de fotografie – la Casa Pionierilor, de pe atunci – și m-am înscris la curs, deși eram deja la Școala de Muzică, unde era obligatoriu să merg, iar uneori, în loc să fiu la ore, fugeam la cercul de fotografie. Totul a ținut pînă s-au întîlnit ei doi și prietenul i-a spus tatei. Și iar am luat bătaie. Cumva a văzut că tot nu mă las, însă m-a atenționat să nu încurc una cu alta, școala avea prioritate, iar acolo (n.r.: Republica Moldova) fotografia nu reprezenta o perspectivă.

Visam să ajung la Moscova, la Școala de Film, și nu neapărat fotografia reprezenta ceea ce voiam să fac, ci filmul. Voiam să fiu regizor, operator, orice, doar să fiu acolo.

Am învățat anumite tehnici de fotografiere, iar cînd îi povesteam tatei și asistam la cîte o developare, îi mai sugeram ce ar trebui să facă diferit, iar lui bineînțeles că nu îi plăcea asta, fiind și un tip mai orgolios. Însă el nu considera că fotografia este ceva prioritar și credea că se poate învăța oricînd. Nu o vedea ca pe o meserie, ca pe o profesie.

Siberia - moftul de fotograf cu Ghenadie Prisacaru

Cînd am început armata m-am apucat mai serios de fotografie, aveam timp. Deși era o unitate specială, unde nu puteam fotografia ce vreau, cînd vreau, reușeam totuși să mă ocup și de așa ceva. Toți colegii erau fericiți, fiindcă eram singurul care făcea asta, și-și umpleau albumele cu fotografii. Totuși, visam să ajung la Moscova, la Școala de Film, și nu neapărat fotografia reprezenta ceea ce voiam să fac, ci filmul. Voiam să fiu regizor, operator, orice, doar să fiu acolo.

Nu s-a putut, bătaia pe un loc era una uriașă, așa că am intrat la Conservator, unde am studiat saxofonul ca instrument muzical. Pe urmă, am și predat acest instrument la școală. Dar cum la Chișinău se deschisese Moldova Film, am aplicat și am intrat direct în anul trei. Mai tîrziu, din motive financiare nu am mai putut urma cursurile școlii din Rusia, deși mi-aș fi dorit. URSS-ul picase, iar dintr-un salariu de profesor nu puteai trăi nici măcar o saptămînă. Și fiind străin deja, fiindcă fiecare stat al fostei Uniuni Sovietice era considerat independent, nu mai puteam învăța gratuit, se percepea taxă. O taxă pe care nu o puteam suporta.

E ajutată în vreun fel fotografia de către tehnologie?

Ajută, sigur. Dacă fac o comparație între accesul la fotografie și videoclipuri, din ziua de astăzi, și ceea ce se întîmpla în copilăria mea, este ca și cînd pământenii ar mai ajunge încă o dată pe Lună. Exista un acces la tehnologie, una analogică, dar tot era vorba de tehnologie, de care ajungeau să beneficieze oamenii din orașe, cei cu venituri mai mari. Existau, cum se numeau pe atunci, „Casele de deservire socială“, unde era desemnat un fotograf al orașului unde mergea toată lumea. Pe cînd în mediul rural, poate exista un fotograf în fiecare sat, fie unul la cîteva sate, care mergea pe la nunți.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Oamenii mergeau la acești fotografi, fiindcă ceea ce făceau ei răspundeau la anumite cerințe: fotografia trebuia să fie clară, luminoasă și existau cîteva poziții bine stabilite. Erau niște profesioniști – iar aici a fi profesionist nu înseamnă să fii artist, ci să faci asta zi de zi și să cîștigi bani – care mergeau pe rezultate sigure, după ce învățau cîteva tehnici și alte cîteva poziții despre cum ar trebui „așezați‟ oamenii, pe care le repetau de la caz la caz. Iar tehnic vorbind, acele fotografii erau absolut perfecte.

Cît de fină este delimitarea dintre „poză‟ și „fotografie‟, și ce-l face pe fotograf să pice pe de-o parte sau de cealaltă a baricadei?

Care este diferența între erotic și pornografie? Există, clar, o diferență, însă nu e percepută la fel de toată lumea. Așa se întîmplă și între „poză‟ și „fotografie‟. Niciodată nu mi-am propus să găsesc sau să îmi explic această limită dintre poză și fotografie. Fac și eu poze, la fel de bine cum fac, din punctul meu de vedere, fotografii. Pot exista poze care să spună ceva și fotografii care să nu transmită nimic. La fel cum există fotografi pe lumea asta care au pretenția că fac fotografii și ele sînt doar niște imagini bine realizate din punct de vedere tehnic, dar fără acel element artistic și fără o viziune proprie. Așa cum cineva, care nu este fotograf, poate apăsa pe butonul telefonului și de aici să rezulte o fotografie, pentru că a surprins momentul, iar din întîmplare să-i fi ieșit o compoziție deosebită. Fotografia înseamnă lumină și umbră. Doar atît.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Atunci cînd fotografiezi, cine trece prin cele mai multe stări, tu sau modelul pe care-l ai în față?

Nu pot trăi în totalitate tot ceea ce trăiește modelul. Nu am de unde să știu tot ce simte, dar îi pot sugera ceea ce trebuie să transmită, încerc să dirijez momentul, dacă acesta este regizat. Sînt oameni care nu se lasă modelați absolut deloc și oameni care nu sînt atît de frumoși precum anumite etaloane impuse, dar cu o plastică deosebită care pot fi și grațioși, și expresivi. Poți fi din punctul de vedere al „standardelor‟ foarte frumos, dar să nu exprimi nimic. Ei își poartă doar chipul ca pe-o icoană, însă nu au substanță. Cu astfel de oameni nu este de lucrat, pentru că nu au ce să îți arate.

Ce este „Generația Autoportret“ și cine are voie să facă parte din ea?

„Generația Autoportret“ era un proiect al unei asociații din Moscova, cei din asociație m-au găsit pe internet – de fiecare dată această legătură între mine și Rusia s-a bazat pe acest „pescuit‟ online, m-au contactat ei pe mine, nu invers. Așa s-a întîmplat și cu acest proiect, care a reprezentat o fotografie, realizată în parcul central din Kiev, unde pe o bancă stăteau doi tineri. Ei se sărutau, și-am așteptat, sperând să compun ceva mai deosebit, iar în depărtare am zărit un cuplu de bătrîni. Am așteptat să fie suficient de aproape, să îmi intre în cadru, și în fotografie se poate vedea că tinerii rămîn pe bancă, iar în momentul în care cei doi bătârni aproape îmi ieșeau din cadru am apăsat pe buton. Lucram cu un aparat pe film și a trebuit să chibzuiesc fiecare poziție, a fost totul calculat. Ei nici măcar nu avut habar că sînt fotografiați, fiindcă lucram la distanță, așa că n-a fost nimic regizat. În scena respectivă nu am intervenit absolut deloc, am așteptat să se compună singură, apoi am apăsat pe buton.

Generatia Autoportret - moftul de fotograf cu Ghenadie Prisacaru

Există acum un curent care e la modă, se numește street photography, pe care îl pun în practică cei care pur și simplu merg pe stradă și caută anumite momente, dar nu intervin în proces sau în compoziție. Bineînțeles nu este un fenomen care a apărut acum, chiar unul dintre marii fotografi se folosea de acest gen de imagini, francezul Henri Cartier-Bresson, cel care se așeza la cîte un colț de stradă, unde stătea ore în șir și aștepta să se compună cîte un moment.

Care a fost cel mai mare moft pe care ți l-ai permis ca fotograf?

Să stau doi ani fără vreun aparat de fotografiat. Am doar un aparat foto pe film, acum, pe care-l port cu mine, însă fără să fac fotografii. La fel, au fost mofturi cînd am fost ultima dată în Moscova și în Kiev și n-am făcut nicio fotografie, deși aveam aparatul în geantă. Prin Moscova am umblat în jur de 12 zile și nu am scos niciodată aparatul de fotografiat, iar asta fiindcă am vrut să văd. A fost cred că pentru prima oară cînd am umblat prin orașele astea și am reușit să le văd, nu să mă uit prin aparat și pe urmă să îmi amintesc că am fost printr-un loc sau altul, din fotografii. Am vrut să rămînă totul pe retină, nu pe senzorul aparatului sau pe film. De exemplu, cînd am fost în New York așa mi s-a întîmplat, eu, practic, n-am văzut orașul, ci făceam fotografii cu miile. După aceea, cînd le „răsfoiam‟ îmi aminteam că am fost pe Broadway sau pe Wall Street, însă nu am trăit momentele astea.

USA - moftul de fotograf cu Ghenadie Prisacaru

Cînd am fost în Grecia ieșeam în fiecare seară, cred ca am petrecut acolo vreo cinci luni, și ieșeam să prind apusul. Și-am adus 16.000 de apusuri, acasă. Nu am reușit niciodată să filtrez toate aceste fotografii, să fac „curățenie“ printre ele, parcă ceva mă ține și mi-e greu să șterg pur și simplu. Iar asta pentru că nu fac fotografia neapărat pentru public, ci o fac pentru mine, și atunci chiar dacă nu conține ceva super-artistic, ea reține anumite sentimente pe care le-am avut în momentul respectiv.

În afară de imagini, ce altceva ți-a lăsat experiența pe care ai avut-o în Siberia?

În Siberia am trăit o experiență foarte interesantă. Siberia a însemnat o călătorie de 5.000 de kilometri cu trenul, fără telefon, o deconectare reală de casă. Acolo am văzut oameni civilizați, oameni frumoși, și în nici într-un caz nu erau beți pe toate străzile sau urși care să umble liberi, așa cum mai arată uneori știrile. La acești oameni cuminți am fost acasă, am făcut un reportaj, un film documentar, care se numea „Rătăciți în Siberia“. Un film despre românii care în perioada de după război (n.r.: Al Doilea Război Mondial) au fost exilați acolo.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

 

Cînd am fost și am vorbit cu ei, niciunul nu a spus că și-ar fi propus vreodată să revină în România. Le-a plăcut în Siberia, s-au obișnuit cu locul, iar dintre ei mulți s-au căsătorit acolo. Am stat, în general, de vorbă cu oameni care păreau că s-au adaptat foarte bine, ceea ce m-a surprins, fiindcă era vorba de cei despre care se presupunea că stau acolo și suferă. N-au vrut să se mai întoarcă, le era bine acolo. Una dintre familiile la care am fost și cu care am discutat subiecte puțin mai sensibile nu părea să aibă remușcări în legătură cu cei pe care i-au lăsat în urmă. Și nici vreo urmă de regret n-am văzut, fiindcă și-au găsit, în cele din urmă, fericirea. S-au împămîntenit.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

Îți recomand și următoarele:

Moftul de fotograf – Anca Cernoschi

Moftul de fotograf – Andreea Călărașu

Moftul de fotograf – Andreea Andrei

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Author: admin

Share This Post On