Dacă (ne)fericirea ar fi un oraș, l-am numi București

Cea care își asumă (sub pseudonim): Obrăznicătură

Sînt în Gara de Nord. Are locul ăsta un acel ceva, mai ales la 6 dimineața. Eu am după mine o geantă pe care abia o târăsc și cîțiva șoferași-rechinași pe cap, care îmi urmăresc slalomul. Mă opresc cît să îmi simt brațul cu care căram geanta și cît să pun mîna pe telefon, în speranța c-o să mă găzduiască cineva, mai ales atît de matinal. 25 de apeluri mai tîrziu, cît nu îmi răspunde nimeni, zic să-mi iau o cafea, c-o fi prea devreme pentru alții. Aceeași geantă care mi-a ros deja umărul stă acum pe-o bancă și are grijă să îmi termin chestia care-nu-a-văzut-niciodată-o-boabă-de-cafea, cît nu îmi răspunde nimeni la telefon.

Zis și făcut, lumea se agită privește spre panouri, trece o serie abia ieșită dintr-un tren de provincie, se schimbă și șoferii dornici să te ducă-n cursa vieții, șobolanii lui Bruzli schimbă-ntr-o doară două-trei vorbe cu legea. Eu sînt tot acolo.

“Alo, ce %#*?! vrei?”, haaa! A dat o minune peste mine. Îmi răspunde un prieten cu care n-am mai schimbat două vorbe de peste un an. Îmi spun că Dumnezeu există și mă urc într-un taxi. Îi explic unde să ajungă, pare să înțeleagă, dar stă geană pe bagajul pe care l-am așezat pe bancheta din spate. “L-ați pus pe jos, nu?”, mă întreabă scîrbit, cu gîndul la ororile care se mișcă de obicei pe sol. Cît se întoarce spre mine, conduce și mă judecă, în trei secunde e cît pe ce să lovească o babă, deschide geamul, o înjură, apoi se întoarce din nou spre mine: “Deci ziceți că nu l-ați pus pe jos. Bine…”.

nefericirea ca oras  - Bucuresti (1)

Ajung, îi plătesc, ies din taxi și mă îndrept spre blocul care nu pare să mai fie într-un cartier din București. Aștept bîzîitul interfonului, în același timp așteaptă și taximetristul, să vadă el dacă în toată așteptarea asta a mea, las vreo clipă bagajul din mînă, pe jos. După 4 etaje mă gîndesc c-o să-mi deschidă o față morocănoasă, nicio șansă. Mă învîrt 10 minute pe hol, bat la ușa, dau disperată apel după apel. Nimic. Prietenul meu drag decide să îmi deschidă după alte 10 minute, timp în care fusese pe budă și nu îmi răspunsese fiindcă se juca pe telefon și ar fi pierdut din punctaj.

Am fix 25 de minute să străbat Bucureștiul dintr-un capăt în altul, într-un taxi al cărui șofer nu pare că s-a grăbit în viața lui.

Îmi spun că nu e nimic, e bine oricum ar fi. Dau să mă așez pe un scaun din bucătăria lui, îl rog să îmi facă o cafea, dar aproape îi strivesc pisoiul pe care nu îl observasem cînd sărise în spatele meu. Mă înjură din nou.

Îmi scot rochia-aia-bună, îmi spun că am suficient timp să ajung la interviul pentru care am venit, însă adorm imediat după ce omul care din inerție m-a primit în casă iese pe ușă și pleacă la muncă. Mă trezesc panicată, o dau dracului de rochie, dar totuși îmi spun să nu renunț la tocuri. Am fix 25 de minute să străbat Bucureștiul dintr-un capăt în altul, într-un taxi al cărui șofer nu pare că s-a grăbit în viața lui. Ori cunoaște acest cuvînt. Ori știe la ce folosește. 25 de minute îmi trec prin minte scenarii, iar telefonul îmi sună încontinuu. Sînt toți ceilalți oameni pe care i-am apelat la 6 dimineața. Îmi spun că dacă îi răspund unuia, nu se face să nu vorbesc cu toți. Așa că nu răspund nimănui.

nefericirea ca oras  - Bucuresti (2)

Ajung, plătesc, șoferul mă lasă aiurea pe Calea Victoriei, iar eu sînt pe tocuri și-am întîrziat 5 minute. Scot telefonul, nu apuc să caut vreo adresă că iar sună. E tipa care m-a chemat la interviu. Îmi explică unde să vin de fapt, iar cît semi-alerg, îmi sucesc un picior. Nu înjur, sînt zen, așa că mi-e ok să mă prefac că nu mă doare. Sînt toată un zîmbet cînd ne întîlnim și mă pune să urc două etaje.

De nervi și nevoia unui loc de muncă le urc, cît să-mi dau seamă că interviul propriu-zis se va ține pe-un hol, acolo unde sînt și doi muncitori care dau de zor din bormașină. Apare în peisaj un alt tip, iar din spatele meu i se alătură și cea care m-a condus. Eu sînt ca o vacă în clipele în care trage să moară, abia mai pot respira, cînd mieros mi se adresează un “spune-ne cîte ceva despre tine”. Din capul scărilor, într-o lumină semi-obscură și pe acorduri de bormașină încerc să mă fac înțeleasă. Mi se taie vorba scurt și tipii, el și ea, îmi spun că “ai prea multă experiență pentru jobul ăsta, da’ ne-am gîndit să te sunăm oricum”, apoi mi se zice de bani.

nefericirea ca oras  - Bucuresti (4)

Așa cum e de așteptat sînt mult prea puțini, refuz politicos, zîmbesc frumos și mă car. Îmi târăsc după mine piciorul pe străduțe lăturalnice pînă pe-o bancă de la Universitate. De acolo, îmi spun, e perfect să îmi scot din casă măcar un amic la o cafea. Cît aștept și nu-mi răspunde nimeni, lîngă mine se așază un boschetar, care înainte dormise pe o bancă de lîngă: “ai un leu?”. Îi dau, îmi spun că fac o faptă bună. Îmi cere și-o țigară. Scot pachetul și îi dau, cu tot cu brichetă. Se face că plouă, bagă bricheta mea în buzunarul lui și-o șterge.

O etnică vrea să îmi ghicească, îmi spune că “ej’ frumoasă” și-mi înșfacă palma în care ea vede doar noroc.

Îmi spun că am noroc încă o dată cînd îmi răspunde un alt prieten care îmi zice unde să vin. Ajung la el, mă așteaptă cu cafea, țigări și-o vorbă bună, doar că e pe fugă și plecăm să prindem un tramvai. Îi spun să mă aștepte un minut cît îmi încarc cartela cu bani de călătorie, fiindcă azi nu prea am noroc. Mă convinge să nu o fac, cică n-ar fi controale, dar după două stații se ridică două femei care sînt mai mult ca sigure mamele cuiva și ne luăm amendă, alături de “să aveți o zi bună”. Îmi spun că viața e totuși frumoasă, dar cînd cobor din tramvai îmi scrîntesc și celălalt picior. Îmi doresc să urlu, dar e prea multă lume în jur, iar în buzunar telefonul îmi zbîrnîie. E-un număr de fix la care ratez să răspund și nu mai pot suna înapoi. Mai mult ca sigur, îmi zic, mă sună înapoi. Nici vorbă, mai ratez o șansă de angajare.

În același timp, o etnică vrea să îmi ghicească, îmi spune că “ej’ frumoasă” și-mi înșfacă palma în care ea vede doar noroc. E unul dintre acele momente din viață în care îți dai seama că ghinionul și-l face și omul cu mîna lui.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

O să îți placă și următoarele:

Ultimul tramvai

Metehne de crîșmă

Trenul cu pasager

Author: admin

Share This Post On