Noblețea scrisului de mână a apus și nimănui nu-i pasă

În noiembrie 2014, m-am documentat despre școala digitală și cum schimbă ea educația. Am spus că este „următoarea revoluție“ pentru educație (articolul original e aici). Unul dintre lucrurile pe care mi le aduc aminte din școală e că am fost bătut la cap vreo doi ani de zile, primele două clase, că trebuie să scriu frumos. Eu am urât scrisul de mână și până să reușesc spre finalul gimnaziului să scriu foarte repede am ajuns să scriu foarte urât.

„Am stat 15 ani în şcoală, în ultimii opt având acces la anumite tehnologii, mai ales la facultate. În acest ciclu de desăvârşire a educaţiei am văzut cum profesorii au integrat proiectorul în stilul lor, aducând prin acesta câteva imagini, un videoclip şi texte. Nimic mai mult decât am fi putut primi cu toţii pe mail. Sistemul a rezistat schimbării, doar s-a malformat niţel. Cu câteva luni înainte să închei socotelile cu facultatea am auzit de conceptul „bring your own device“ în educaţia nord-americană şi britanică“, scriam în articolul de care pomenea mai sus. Odată cu tehnologizarea, găsesc că e și cazul să reducem scrisul de mână la ceea ce a fost: cea mai bună metodă în lipsa alteia. Desigur, dacă n-ai gadget, e de ajutor să știi să mâzgălești cu sens o foaie, dar altfel e greoi și de evitat și nu e nimic nobil să excelezi la caligrafie.

Nobletea scrisului de mana FOTO Moftul

N-am scris niciodată frumos de mână și nici nu m-am străduit. Aveam colege în gimnaziu pe seama căror scris de mână puteai să faci poezii, dar pe baza scrisului meu puteai doar să faci glume și era în regulă, nu mi-am propus să fie unul frumos. Totuși, pe măsură ce avem tot mai multă tehnologie în viețile noastre, sunt oameni cu o ciudată nostalgie față de scrisul de mână. N-are nimic nobil în el și cu siguranță e mult mai ineficient decât cel digital. Argumentul invocat frecvent este că scrisul cu pixul pe hârtie nu este atât de ușor de pierdut. Ai încercat cu foc? Apă? Rupere? Se pierde destul de ușor, mai ales se pierde fizic și pentru totdeauna, nu are backup. Scrisul digital este însă independent de mediu, iar ăsta este marele său avantaj.

Sunt câteva persoane care au poze făcute de mine pe spatele cărora m-am semnat și am scris ceva într-un gest simplu de a mă ține minte. Scrisul acela e nobil pentru că între mine și persoana aceea înseamnă ceva. Pentru oricine altcineva ar fi doar o poză cu text pe spate, dar este, totuși, un text scris de mine, deci urât.

Scriu acest text pe un telefon cu Android folosind o tastatură peste care plimb deștul și ea intuiește ce aș fi vrut să scriu. Se descurcă destul de greu uneori cu diacriticele, dar mi-a promis că dacă îi dau acces la câteva aplicații va învață cum să scrie mai bine. Este aproape ca o iubită bănuitoare, vrea acces ca să aibă încredere. Totuși, spre deosebire de iubită, tastatura asta nu mă întreabă ce e cu mesajele pe care le am. Revenind la scrisul de mână, a fost cea mai bună metodă de a transmite ceva fără voce și eventual către un număr mare de oameni, vezi cărțile, dar acum e inutil, greoi și legat de foaie. Nu are nimic nobil în el, cum nici mersul cu căruța (sau, fie! cu trăsura) nu mai are.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

O să-ți mai placă și următoarele:

Ce mai rămâne după Crăciun și Revelion

Telefonul de la miezul nopții noului an

Poate cel mai bun cadou de Moș Nicolae

Răul cel mai mic

Author: Răzvan

Share This Post On