Tăria celor slabi

Maria era frumoasă. Poate cea mai frumoasă femeie pe care am cunoscut-o vreodată, dar la fel de dificilă și greu de suportat. Nu avea prieteni, eu eram singura vietate pe care o tolera prin preajma ei și asta pentru că avea nevoie disperată de ajutorul pe care, oricum, mă încăpățânam să i-l ofer, de cele mai multe ori cu forța. Uneori era capabilă de o vehemență sinonimă cu prostia. Era mică de înălțime, suficient însă ca să mă pot imagina aplecat peste ea, dându-i părul la o parte și prinzând-o de mijloc, evident ca s-o sărut. Dar totul rămânea în plan fictiv.

Maria era slabă. Puțin cam prea slabă aș spune, iar în accesele mele sexuale, de cele mai multe ori bolnave, mi-o imaginam ca pe un morman de oase aranjate într-o formă care să-mi satisfacă fetișismul. Avea un posterior asimetric, care, dacă era mai voluptoasă, ar fi fost inestetic. Structura osoasă era anostă, dar avea ceva dintr-o pudoare prost mascată – ca o prostituată care în timpul liber are ca hobby preferat ocupația de mamă – iar pe mine mă râcâia. N-o voiam, dar n-o lăsam în pace. Linia umerilor costelivi se prelungea vag prin intermediul claviculelor care armonizau dezirabil o pereche de sâni imprecis dezvoltați.

Maria avea gâtul subțire și lung, pielea măslinie, aproape mereu bronzată, care contrasta cu ochii verzi, de o limpezime animalică. Nu purta ochelari, nici acum nu cred că poartă. Mecanisme vizuale minunate: cornee perfect netedă, cristalin biconvex, iar cele două umori în cantități perfecte. Chiar și când plângea, ochii rămâneau la fel, nici măcar nu se înroșeau. Doar vedeai un fir umed cum se scurge pe la colțuri, iar Maria plângea mult. Niciodată în public, dar când rămâneam singuri nu se mai abținea și de multe ori devenea atât de enervantă, încât nu știam ce să spun ca s-o fac să înceteze.

Uneori părea că uită de ce e tristă și râdea isteric; sănătos, cu un râs de femeie în putere, care încă poate să fie fericită, chiar și după ce soțul mort, mult prea tânăr, i-a lăsat în grijă cinci copii. În astfel de momente, râdeam și eu cu ea. Dar nu erau prea dese și nici nu durau prea mult.

Stătea mereu într-un scaun cu rotile, iar răspunsul pe care mi l-a dat când am întrebat-o ce-a pățit a fost scurt și veninos, ca și cum nu voi ști niciodată cu adevărat cum e să fii în locul ei, ca și cum n-ar mai fi fost nimeni pe lumea asta lovit de nenorociri în afară de ea.

Sunt șchioapă, aș putea să merg, dar nu vreau!

În scaunul cu rotile am găsit-o și prima dată când am ajuns la ea acasă și am făcut dragoste. Plângea, iar eu am luat-o în brațe și am mutat-o pe pat, m-am așezat lângă ea și am început să ne sărutăm. Apoi am început să ne dezbrăcăm și deși eram stângaci, nu mi-a lăsat impresia că nu s-ar fi simțit bine. Începusem să-i sărut picioarele când, pentru prima dată, am descoperit motivul, cel puțin aparent, pentru care era nevoită să stea în scaunul cu rotile: piciorul stâng era cu aproape cinci centimetri mai scund decât cel drept, iar pe coapsa stângă avea o cicatrice lungă de 15 copci. Atracție fatidică pentru multiplu de cinci. Am continuat s-o sărut, chiar dacă începuse din nou să plângă. La final s-a calmat, iar eu am întrebat-o, mângâindu-i piciorul cicatrizat:

– Ce s-a întâmplat?
– Ghinion de neșansă sau tăria celor slabi, cum îți convine. Hai, în baie!

Am luat-o în brațe, iar pe drum a cules din frigider o sticlă de Jack și o pungă verde pe care scria cu litere aurii: Golden Virginia. Apa era fierbinte. Am umplut cada cu spumă și am așezat-o pe ea prima.
Părea să-i placă. Am intrat și eu, dar în următorul moment am sărit afară. Organele mele genitale, mult prea sensibile, n-au putut rezista și s-au cam fiert. A început să râdă în hohote și pentru prima dată în viață m-am simțit util. Am făcut pe cineva să râdă. Și nu pe oricine. N-am înțeles decât mai târziu cum ea putea să stea în apa aia clocotită. Mi-am revenit puțin în fire, am intrat când s-a mai răcorit apa, dar zilele următoare a trebuit să stau cu mădularul în apă cât mai rece.

M-am așezat în fața ei, când deja terminase de băut un sfert de sticlă, iar ochii începeau să capete un luciu violent. Am rulat două țigări și am luat un gât zdravăn din poșirca de whisky. Nu suport băuturile spirtoase, dar m-am jucat. Îmi plăcea jocul.

Am rămas cu privirea înfiptă unul în ochii celuilalt, congestionați poate că în final conștientizam ceea ce se întâmplase: o șchioapă și un idiot complexat au făcut dragoste.

– Vreau să plâng, mi-a zis.

– Păi, plângi, cine te oprește? I-am răspuns cu o naturalețe mimată.

– Nu pot.

A tras adânc din țigara umedă, a mai luat un gât zdravăn din lichidul maroniu și mi-a strâns picioarele la pieptul ei. Le-a îmbrățișat cu cea mai chinuită expresie, de parcă ar fi vrut să le smulgă și să le păstreze pentru sine, la fel cum smulgi aripile unei muște care te deranja și vrei să o pedepsești.

– De acum înainte vreau ca tu să fii picioarele mele.

Am băut prea mult și nu realizez ce spune, dar îi răspund doar atât:

– Bine.

– Iar eu voi fi ochii tăi.

Eu sunt aproape orb. Văd doar cu un singur ochi și acela bolnav de miopie, numai cu dioptrii mai groase ca ochelarii de scafandru. Celălalt are nervul lezat.

– În regulă, îi spun.

O mângâi din nou peste cele 15 copci, dar nu schițează niciun gest și o întreb din nou:

– Ce s-a întâmplat cu piciorul?

Este extraordinar cum nu dai doi bani pe o ființă cu defecte și de cele mai multe ori te doare în cur de cum le-a căpătat, dacă sunt din naștere sau dobândite. Asta până în momentul în care nu mai ai acces la toate funcțiile propriului tău corp. Natură umană josnică și egoistă. Maria era șchioapă de mult, dar a trebuit să orbesc pentru a o putea vedea.

N-am vrut să învăț, nu mi-a plăcut școala, așa că m-am angajat. Voiam să muncesc și să călătoresc, așa că m-am angajat pe un vas de croazieră unde eram un fel de salahor, dar variantă feminină. N-a fost ce mă așteptam. Munceam prea mult, câștigam prea puțin, muncă de bărbat: căram alimente, bagaje, făceam pe chelnerul și la sfârșit, tot eu strângeam mizeria. Într-o zi s-a pornit o furtună violentă pe mare, când lucram deja de 16 ore încontinuu, și a trebuit să cobor în cămara de alimente după o ladă de cartofi.

Spre nenorocul meu, lada era prea sus, eu prea mică de înălțime, un val a izbit în lateral vasul, iar cutia de 50 kg mi-a căzut pe șold și apoi pe femur. L-a rupt în vreo patru locuri, apoi am leșinat. M-am trezit la spital unde am aflat că pentru tot restul vieții voi rămâne invalidă. Așa că de la brâu în jos nu mai simt nimic. Dar m-am obișnuit, m-am întors și m-am reapucat de învățat. Altă opțiune nu mai aveam.

Am simțit cum mă cuprinde amețeala. Nu știu dacă era de la whisky-ul scârbos sau de la aburii îmbâcsiți cu fum de tutun ars, dar am ieșit imediat din apă și m-am aplecat asupra vasului de toaletă, unde am început să vărs tot ceea ce cu vreo două ore înainte îmi umpluse stomacul.

Maria râdea, iar eu o priveam cu singurul meu ochi, dezbrăcat și plin de transpirație. Tocmai făcusem dragoste cu o invalidă care de fapt nu simțise nimic. N-aveam nicio problemă dacă era șchioapă, dar nu invalidă! Mi-am revenit cât de cât în fire, m-am șters pe tot corpul și, la fel cum am adus-o, am luat-o din nou în brațe până în dormitor. Am șters-o cu un prosop moale, am îmbrăcat-o și am plecat lăsând-o adormită. N-a fost prea greu, era moartă de beată.

Am alergat buimac pe străzi și în final am ajuns în garsoniera mea, unde știam cum sunt toate aranjate și n-aveam să-mi zdrelesc picioarele, împiedicându-mă de prize sau mobilă. M-am dezbrăcat de tot, inclusiv de lenjerie, și m-am dus în fața oglinzii, încercând să-mi privesc expresia feței. N-am reușit.

Mi-am dat jos și ochelarii, iar apoi s-a făcut întuneric. Ca la teatru, când se lasă cortina, doar că eu am tras-o. Am adormit, iar a doua zi, târziu după-amiază, m-a trezit durerea de cap și soneria apăsată violent și dureros, în continuu.

Am deschis ușa, iar în fața mea stătea Maria, în scaunul ei cu rotile. Plângea. Maria mereu plânge. M-am simțit încolțit. Ca atunci când joci șah, iar singura mutare pe care o poți face cu regele este pe margine, în afara spațiului de joc. Eu n-am mutat nicăieri. L-am lăsat în locul lui.

– Nu mă lași să intru? M-a întrebat iritată, dar temătoare și sfioasă de răspunsul pe care-l anticipa.

– Nu, nu te las.

Cred că i-am părut cel mai idiot dintre toți idioții cu care avusese de-a face.

– De ce nu? Am venit singură, m-am chinuit să vin și poți avea măcar bunul simț să nu mă ții la ușă!

– Nu, i-am răspuns. La fel ca un copil sărac care pentru prima dată în viață vede cum e să obțină ce vrea, chiar dacă știe că n-o să-i folosească la nimic. Ești invalidă, ar fi trebuit să-mi spui că nu ești doar șchioapă, că nu mai simți nimic de la brâu în jos.

– Iar tu ești chior, idiotule! În curând n-o să mai vezi nimic!

– Da, dar sunt liber să pot merge unde vreau.

A început să hohotească.

– Te rog să pleci, i-am zis. Apoi am închis ușa.

Preț de vreo 20 de minute a continuat să bată cu pumnii în ușă și să plângă. Eu am dat muzica mai tare, iar în final a ridicat-o poliția. Pesemne i-a deranjat pe vecini. Între timp eu am orbit de tot și am devenit și alcoolic. Ultima ramură a decadenței.

Au trecut zece ani de la întâmplare – atracție fatidică pentru multiplu de cinci – și din câte am aflat, Maria s-a convertit și s-a căsătorit cu un arab. Poartă burka și respectă cu sfințenie legile Coranului: „Femeia să meargă la trei pași în spatele bărbatului.” Doar că Maria n-o să știe niciodată cât înseamnă trei pași, iar eu n-o să știu niciodată când e verde la semafor. Verde limpede. Mecanisme optice mizerabile: parodontoză pentru ochi

Mi-e dor de Maria, ghinion de neșansă sau tăria celor slabi.

Moftul este pe Facebook. Vino în vizită.

S-ar putea să-ți placă și:

Vertij

Ménage-n trei ușor de ratat de una singură

 

 

Author: Răzvan Avădănei

Share This Post On